…dar hai sa aprindem lumina, sa ne organizam (in continuarea acestora).
Dragostea e in functie de oamenii care sunt in relatie. La unii poate sa fie cu artificii si nabadai, iar la altii s-ar putea (dar numai „s-ar putea“) sa fie mai blegoasa. Si se prea poate sa nu fie bine, cu toata dragostea va spun, chiar daca e cu flacari sau cu muci. Pentru ca se poate ca oamenii aia sa nu se potriveasca. Sau sa nu fie impreuna la momentul potrivit.
Sunt si nu sunt de acord cu iubirea cu intermitenţe întru intromisiuni (sic!). Pentru ca toti am vrea ca iubirea/dragostea sa fie acest “Tărâm Final” care ne scoate din rahat, şi, cum zicea si bancul, morala poate se dovedească contrariul. Dar nu e. Şi la fel ca orice lucru bun pe lume, ce e prea mult sau prea puţin, strică.
Se poate ca cei doi protagonisti sa fie cei mai dulci si cei mai destepti oameni pe care i-aţi cunoscut, dar impreuna sa fie fix wax albina. Poate el e prea bleg cand ar trebui sa puna piciorul in prag sau sa aiba macar putin tact cand are ea o criza. Sau poate ea crede ca iubirea este atunci cand. Atunci cand simti ca poti sa te iei de mana cu celalalt si prin puterea iubirii sa puteti darama un bloc sau sa luptati cu lumea.
In fiecare din cazuri, unul dintre ei incepe sa se uite cu alti ochi la celalalt. Nu inseamna ca nu il mai iubeste, dar fluturii din stomac se potolesc sub loviturile unei ploi napraznice (de vara). Acesta este un moment cheie in care se cern lucrurile. Se va vedea atunci ce fel de oameni sunt. Si nu vorbesc aici despre stofa umana, ci despre categorie. Se stie ca pe lume exista doua feluri de oameni, cei care DA si cei care NU (stiti toate poantele). Sunt unii care sunt construiti in asa fel incat, oricum ai da-o, ei s-au hotarat ca vor sa ramana impreuna cu celalalt. Asta cred eu ca este reteta relatiilor si casniciilor de durata, pana la adanci batraneti. Daca amandoi sunt din stofa asta, e foarte probabil sa ramana impreuna. For ever and ever.
Si mai sunt si ceilalti, cu stofa rupta. Care nu mai cred in Taramul Final. Poate au ramas deprimati cronic, poate sunt firi reci si realiste, poate nici nu ii intereseaza.
Ok, trecem peste partea de filosofie de cafea. Si o dam invers.
Cred ca dragostea este un set de credinte si care are proprietatile unui drog. Credintele si le face fiecare in functie de educatie, formatie personala, inclinatii sau dezechilibre. Ele sunt variate si greu de definit la modul general, tocmai pentru ca fiecare si le face in functie de el insusi; poate fi credinta ca o sa devii mai bun, ca esti in siguranta sau ca el e cel mai tare. Tocmai pentru ca sunt facute de fiecare pentru el insusi, logica lipseste si lipseste pentru ca toti vor sa existe genul asta de mantuire, de miracol. Si este un miracol pentru ca nimic nu te mai face sa te simti asa. Si taman din unicitatea asta i se trag calitatile de drog. Iti place, mai vrei. Vrei mai mult. Si cel mai mult. Apoi nu iti mai e de ajuns. Si nu mai simti ceva(sic!).
Dar iti trebuie. Ori pentru ca altfel te vei zvarcoli de o durere pe care nu o intelegi, ori pentru ca vei vedea ca fara bunatati esti un animal acru si fara rost.
Dar dragostea nu e ce cred eu. Dragostea e urmatoarea statie: Esperanza.
